'oamenii vorbesc prea mult.au griji, teluri, nazuinte; eu insa nu le pot concepe ca dansi. [...] ei inteleg, fireste; ma aproba, sant de acord,dar numai cu vorba - numai cu vorba din pacate! - simt justetea celor spuse de mine, insa numai pe jumatate; restul fiintei lor e in alta parte, sant imprastiati; niciunul nu simte un lucru cu toate fibrele inimii; de altfel nici eu nu pot exprima foarte bine ceea ce gandesc.
cand ii vad asa, in odaile lor, in birourile lor, in profesiunile lor, simt o atractie irezistibila catre toate astea, doresc sa fiu si eu in mijlocul lor si sa uit razboiul; dar imediat ma dezgusta,e o lume prea stramta; cum poate ea umple viata cuiva?'
'noi insa am fost luati de puhoi si nu vedem cum se va sfarsi. deocamdata tot ce stim este ca ne-am salbaticit in chip neobijnuit si intristator,desi nici macar tristi nu mai stim sa fim uneori.'
aceste doua pasaje sunt din 'Pe frontul de vest nimic nou'.o carte despre Primul Razboi Mondial scrisa de E.M. Remarque. le-am scris aici pentru ca ma regasesc in ele. si e straniu sa te regasesti in relfectiile unui soldat alienat din 1917.e pur si simplu aiurea.
No comments:
Post a Comment