uneori nu mai stiu nimic. ma lovesc de oameni ca de ziduri. iar cuvintele sunt absurde. ce zic, ce aud, schimbul numit comunicare devine o carte de matematici superioare pe care o pui in brate unui copil care abia ce face adunari. devine ridicol si inutil, adica. din nou, incep sa cred ca prolema e la mine, privind in exterior. dar cand ma intorc in interior gasesc pacea, golul interior, detasarea, constiinta de sine prin ceilalti. si apoi, totul pare futil si irelevant. normal ca sunt o personalitate neplacuta. nu imi doresc sa fiu politicoasa pentru ca nu imi doresc aceste lucruri usor perisabile care sunt relatiile sociale. nu am aroganta de a-mi dori lucruri eterne. poate ca eternitatea e doar o notiune. dar imi doresc ceva care sa reziste cat traiesc eu. iar relatiile cu oamenii nu prea intra in aceasta categorie. nu vreau prietenii care dupa 4, 15, 30 de ani sa se duca draq. nu imi doresc impresii bune, dar false. nu imi doresc chiar nimic; vreau doar sa realizez, sa obtin lucruri care sa ma tina o viata.
PS: nu are legatura cu restul dar demult doream sa scriu asta pe blog:
OAMENII ADEVARATI SUNT CEI CU PRINCIPII. OAMENII CARE AU PRINCIPII SI LE INCALCA UNEORI. altfel s-ar numi doar oameni cu idei fixe.
No comments:
Post a Comment