printre lecturile mele de acum vreo 4 ani s-a numarat si cartea lui Papini 'Gog'. iata una din povestile lui Gog. una cel putin poetica.
''sunt aproape la sfarsitul unei calatorii prin lumea veche, in cautare de cadavre. un itinerar de ruine si necropole. in loc sa ma opresc in orasele vii, locuite de oameni vii, am fost in pelerinaj in toate orasele moarte, populate de umbre. in egipt, am lasat la o parte cairo si alexandria si-am vizitat heliopolis si teba; in asia, placandde la troia, am vizitat pergam, sardes, ancira, ierihon, apoi, inaintand in desert, fabulosul tadmor, cu o mie de coloane si, in sfarsit, ninive si persepolis - gramezi de daramaturi imperiale. apoi m-am intors in europa: in creta m-am invartit printre palatele dezgropate din cnossos si tirint; in grecia am remarcat resturile din elusis si delfi; in albania,cele de la burtrinto. in sfarsit, am ajuns in italia. in sicilia nu ma-m oprit decat la selinunta. cunosteam pompei, dar am vrut sa revad herculanum; m-am urcat pe stanca de la comae (deasupra pesterei sibilei) ai am ajusn pana la paestum, vechea posidonia. acum imi ramane sa vad, in nord, ostia, norba, vetulonia si populonia.
nu pot spune ca le-am vazut pe toate, dar desigur ca le-am vazut pe cele mai vestite. aceste schelete de piatra ale vechilor stuparii omenesti ma atrag infinit mai mult decat vulgarele metropole in care se ingramadesc hoiturile de maine. coloanele de piatra nu mai suporta arhidrave: ceru lse oglindeste in pavimentul templului. soarele s-a intors in cavouri si in cripte; casele sunt reduse la ziduri daramate; palatele si mormintele sunt goale de locuitori - peste tot cenusa, praf si liniste. pe pietrele desfacute ale strazilor nu mai trec puternici lumii , stapanii caselor si ai provinciilor, ci numai sapatori, arheologi, pelerini - servitori si amatori ai mortii. in odaile in care se radea si se iubea, ploaia cade acum in voie; in amfiteatre, soparlele si scorpionii se incalzesc la soare; in salile regilor isi fac cuiburi bufnitele si pupezele.
altora, aceste ramasite de grandoare, aceste capitale ale placerii si orgoliului, reduse la niste biete ziduri pline de iarba (whole lotta iarba:P), le inspira poate tristete. mie nu. placerea mea pentru distrugere si umilire este sarbatoreste satisfacuta in aceste labirinturi de ruine. in unele momente simt o bucurie orgolioasa, in mijlocul acestei destramari, eu sunt viu; in alte momente gust voluptatea injosirii: si orasele noastre vor deveni la fel cu acestea si mandria noastra va avea acelasi sfarsit. dar totdeauna, intr-un fel sau altul, sufletul meu iese din obisnuit: palmira m-a miscat mai mult decat londra.
orasele pustii sau dezgropate sunt incomparabil mai frumoase decat cele vii. imaginatia reconstruieste, completeaza si obtine un ansamblu mai gradios si mai perfect. pentru mine nu exista ceva in adevar minunat, decat ceea ce nu e sfarsit sau ce e aproape distrus. si mirosul mortii e un elixir puternic pentru cel ce stie ca va trebui sa moara.
in ziua in care am fost la paestum, cerul era acoperit de nori in furtuna. dar a fost de ajuns o singura raza de soare ca sa invieze templul lui neptun, cu puternicele sale coloane de culoarea mierii, roase de secole, dar teribil de vii, aproape ca niste trunchiuri de piatra iesite din pamant, ca sa revad intr-o clipa toata lumina si viata greciei. acea casa mare a unui zeu mort, asezata in mijlocul ierburilor si a crinilor de padure infloriti, mi s-a parut mai vie si mai stralucitoare decat natura. era acolo, aproape, o fata bruna foarte frumoasa, cu o basma rosie pe cap si cu doi ochi de inger de noapte - si parea, cum sedea langa templu, ca e insasi moartea.''
No comments:
Post a Comment